Niciodată nu m-a bătut un copac. Azi dimineață însă în vis, un ulm înalt și subțire încerca îndoinduse ca o nuia, să mă plesnească. Eram cu o femeie străină; ziceam că este o vecină. Bătea vântul afară? Nu sunt sigură dar ea, vecina a atins cumva copacul și acesta cu furie încerca să ne lovească. Eram eu cea vizată de furia copacului sau vecina iar eu fiind prin zonă?

Mintea noastră cunoaște doar lupta. Ne luptăm cu viața, cu vecinii, cu neamurile, cu alte popoare, rase. Îngerii se luptă cu demonii, lumina cu întunericul, extratereștrii se luptă între ei și etc. Dacă am avea o minte altfel programată, ar fi la fel? Care este adevărul adevărat?

🇩🇪

Unser Verstand kennt nur den Kampf. Wir kämpfen mit das Leben, mit Nachbarn, mit andere Völker und Rassen. Engel kämpfen mit Demonen, das Licht mit der Dunkelheit, die Ausserirdische gewiss miteinander.

Wenn unser Verstand nicht so programmiert wäre wie würde die Wirklichkeit aussehen? Welche ist die wahre Wahrheit?

Liniștea minții. O muncă lungă și anevoioasă. Prima victorie a fost o liniște foarte frumoasă. Apoi au trecut luni sau ani și s-a întâmplat o altă liniște mai profundă. Comparând văd că prima liniște a fost creeată de minte însăși: frumoasă dar iluzorie. Apoi au mai trecut luni și s-a mai întâmplat o liniște cu o altă valență. Altfel. Apoi o alta și încă una. Nu o pot descrie nu pentru că ar fi fost atât de spectaculoasă încât nu am cuvine ci pentru că nu este nimic de descris: nu-i nici frumoasă nici urâtă, nu-i nici ceva și nici nimic. Dacă ar fi ceva i-aș spune lipsa tuturor emoțiilor, sentimentelor și a cuvintelor.

M-am trezit din anestezie. Medicul mă întreabă dacă mă doare ceva. Fac semn că da și primesc în perfuzie calmante. Asistentele vin după mine să mă împingă cu patul la salon. Mulțumesc medicului că a avut grijă de mine. Pe drum spre salon observ că atenția mi-a rămas în plămâni. Sunt în plămâni și privesc cumva de sus. O sală uriașă cu coloane imense ordonat înșiruite pe două rânduri. În față un perete este format din vitralii înalte de jos până sus și înguste, una lângă alta. Un templu de o splendoare greu de descris. Dar totul este acoperit de scrum și are o culoare murdară grii. Pute îngrozitor.

Știu imediat. Este de la fumat. Ce proastă sunt! Cum am reușit, de ani de zile, inconștiență de existența acestui templu, să îl pângăresc în așa hal! Doamne, câte sunt de care nu avem habar.

La scurt timp după ce am început să mă caut s-a detașat observatorul. Tot mai des cu ochii pe ego: ce face, cum face, de ce. A fost un prim pas în direcția deidentificarii cu persoana ( corp, psihic, personalitate). Au trecut ani până observatorul observă că la rândul lui egoul observa mereu ca prin niște oglinzi: cum mă văd ceilalți, cum gândesc despre mine, am făcut o faptă nobilă, oare a văzut cineva, ce părere au, am făcut o prostie, oare a observat cineva, ce părere au, etc. În corp, defiecare dată când egoul privește în oglindă, se creează o tensiune, o bățoșenie de gen “ pieptul înainte “ care se intinde de la gât în jos.

Au trecut ani, trezire a, b, c, iluminare 1, 2, 3. Cevaul din mine spune că este timpul să reintegrez observatorul. Splitingul cauzat de ego și de observator trebuie să se vindece. Nu-i chiar așa de simplu cum am crezut. În piept mai simt uneori importanța de sine. Ceva ca un ego mai este sau doar un ecou?